Pictorii de la Barbizon

La mijlocul secolului al XIX-lea, micul sat francez Barbizon devine centrul de creație al unui grup de artiști. Reprezentat prin Millet, Rousseau, Diaz de la Peña, Troyon, Daubigny și alți pictori, peisajul francez dobândește o amploare deosebită. Spre deosebire de peisagiști olandezi și englezi, barbizonienii acordă o importanță sporită efectelor legate de intemperii și anotimpuri. Școala de la Barbizon nu se preocupă exclusiv de peisajul pur, ci abordează deopotrivă scene rurale, cu țărani sau cu animale, încadrându-se într-o tematică realist–romantică. În calitate de realiști, ei făceau o referire directă la natură și lucrau chiar în mijlocul ei, dar ca romantici, nu se mulțumeau cu aspectul său intrinsec, ci încercau să-i confere și un ințeles metaforic. Pictorii de la Barbizon interpretau natura reală prin filtrul proprilor stări sufletești, cum procedau și romanticii, de unde expresia consacrată: „paysage etat d’ame”. Astfel Rousseau dramatizează peisajul, la fel ca Diaz sau Troyon, înfățișând ceruri vijelioase, dezvăluind o atmosferă mai mult sau mai puțin agitată. Pictura de la Barbizon, conferă naturii o monumentalitate obținută prin împovărarea norilor, goliciunea stâncilor, grosimea copacilor noduroși, cărora asfințitul le adaugă o notă de patetism. Important pentru grup era redarea intensității luministice, variabilă după sezon, oră și poziție. De asemenea, uneori ei sacrificau detaliile mărunte pentru o mai sugestivă redare a ansamblului, încercând sa capteze esențialul. Contemplau atent variațiile naturii, încercând să recreeze atmosfera anotimpurilor și să capteze specificul intemperiilor.

Rousseau interpretează monumentalitatea peisajului cu o anumită moderație, ce conferă pânzelor sale un echilibru solid. El construia atent arhitectonica peisajului și nu recurgea decât rareori la pictura alla prima. Caracteristice îi sunt: o anumită sobrietate, arhitectonica imaginii precum și coloritul sobru. Picturile sale au aproape întotdeauna un caracter grav, un aer de melancolie care transpare discret. Abia mai târziu, în deceniul cinci din secolul al XIX-lea, Rousseau descoperă și introduce în paleta sa tonurile pure, nemixturate ce îi luminează tablourile.

Daubigny era un împătimit al apei, crochiurile sale relevă interesul pentru reflexele acvatice, pentru jocurile de lumină ale undei. Picturile marine transformă și modifică tehnica ce devine astfel mai liberă, mai spontană. La Daubigny atmosfera este calmă, după-amiezile sunt însorite, odihnitoare. Sub influența lui Courbet, pata de culoare se aplică direct pe pânză, pensulația viguroasă devenind strălucitoare. Tablourile lui Diaz de la Peña au un caracter mai apropiat de romantism, diferențiindu-se de realismul confraților săi prin faptul ca introduce o gamă de personaje reale sau fantastice. Stilul său posedă un farmec aparte, care reiese din felul în care distribuie lumina, precum și din prospețimea tonurilor. Culoarea vibrează datorită jocului ingenios al luminii, captată pe pânza tabloului. 

Corot și Millet sunt adesea asociați grupului de la Barbizon, dar de fapt abordarea poetică a lui Corot precum și viziunea dramatizată a lui Millet îi distanțează de grup, individualizându-i. Millet căuta să redea în tablourile sale acordul organic dintre țăran și pământul pe care acesta îl muncește, cautând să confere un sentiment solemn activităților rustice. El vorbește despre primatul impresiei în contemplarea realului. Tablourile sale sunt dominate de personaje monumentale adesea supradimensionate, angajate în diferite munci. Importantă pentru artist este îndeletnicirea ca atare, peisajul oferind mai ales ambiantul acțiunii. Exemple edificatore în acest sens sunt Semănătorul și Culegătoarele de spice, unde bucolicul și idealizarea lipsesc. Domină echilibrul sugerat de ritmurile mișcării, precum și de corelarea figurilor. 

La Corot, lumina are o importanță deosebită, peisajele sale degajă o atmosferă poetică amplificată de folosirea sitelor atmosferice care deși sunt dense păstrează o anumită transparență. Este preocupat de caracterul structiv al tabloului, elementul principal fiind adesea o arcadă sau o ruină, cu funcția de a echilibra planul central. Farmecul tabloului este accentuat de construcția solidă care contribuie la articularea și succesiunea registrelor. Elementele structive, precum și vegetația sunt adumbrite de filtrele ce temperează intensitatea luminii. Influențat de peisajul clasic artistul realizează o sinteză între genul eroic și cel pastoral. Aluziile clasiciste se traduc prin prezența unor personaje mitice cum ar fi nimfele care dansează în pădure. Corot anunță însă impresionismul printr-o paletă luminoasă, acuitatea privirii sale exersate și analiza foarte fină a variațiilor de lumină.