Pictorii de la Barbizon

La mijlocul secolului al XIX-lea, micul sat francez Barbizon devine centrul de creație al unui grup de artiști. Reprezentat prin Millet, Rousseau, Diaz de la Peña, Troyon, Daubigny și alți pictori, peisajul francez dobândește o amploare deosebită. Spre deosebire de peisagiști olandezi și englezi, barbizonienii acordă o importanță sporită efectelor legate de intemperii și anotimpuri. Școala de la Barbizon nu se preocupă exclusiv de peisajul pur, ci abordează deopotrivă scene rurale, cu țărani sau cu animale, încadrându-se într-o tematică realist–romantică. În calitate de realiști, ei făceau o referire directă la natură și lucrau chiar în mijlocul ei, dar ca romantici, nu se mulțumeau cu aspectul său intrinsec, ci încercau să-i confere și un ințeles metaforic. Pictorii de la Barbizon interpretau natura reală prin filtrul proprilor stări sufletești, cum procedau și romanticii, de unde expresia consacrată: „paysage etat d’ame”. Astfel Rousseau dramatizează peisajul, la fel ca Diaz sau Troyon, înfățișând ceruri vijelioase, dezvăluind o atmosferă mai mult sau mai puțin agitată. Pictura de la Barbizon, conferă naturii o monumentalitate obținută prin împovărarea norilor, goliciunea stâncilor, grosimea copacilor noduroși, cărora asfințitul le adaugă o notă de patetism. Important pentru grup era redarea intensității luministice, variabilă după sezon, oră și poziție. De asemenea, uneori ei sacrificau detaliile mărunte pentru o mai sugestivă redare a ansamblului, încercând sa capteze esențialul. Contemplau atent variațiile naturii, încercând să recreeze atmosfera anotimpurilor și să capteze specificul intemperiilor.

Rousseau interpretează monumentalitatea peisajului cu o anumită moderație, ce conferă pânzelor sale un echilibru solid. El construia atent arhitectonica peisajului și nu recurgea decât rareori la pictura alla prima. Caracteristice îi sunt: o anumită sobrietate, arhitectonica imaginii precum și coloritul sobru. Picturile sale au aproape întotdeauna un caracter grav, un aer de melancolie care transpare discret. Abia mai târziu, în deceniul cinci din secolul al XIX-lea, Rousseau descoperă și introduce în paleta sa tonurile pure, nemixturate ce îi luminează tablourile.

Daubigny era un împătimit al apei, crochiurile sale relevă interesul pentru reflexele acvatice, pentru jocurile de lumină ale undei. Picturile marine transformă și modifică tehnica ce devine astfel mai liberă, mai spontană. La Daubigny atmosfera este calmă, după-amiezile sunt însorite, odihnitoare. Sub influența lui Courbet, pata de culoare se aplică direct pe pânză, pensulația viguroasă devenind strălucitoare. Tablourile lui Diaz de la Peña au un caracter mai apropiat de romantism, diferențiindu-se de realismul confraților săi prin faptul ca introduce o gamă de personaje reale sau fantastice. Stilul său posedă un farmec aparte, care reiese din felul în care distribuie lumina, precum și din prospețimea tonurilor. Culoarea vibrează datorită jocului ingenios al luminii, captată pe pânza tabloului. 

Corot și Millet sunt adesea asociați grupului de la Barbizon, dar de fapt abordarea poetică a lui Corot precum și viziunea dramatizată a lui Millet îi distanțează de grup, individualizându-i. Millet căuta să redea în tablourile sale acordul organic dintre țăran și pământul pe care acesta îl muncește, cautând să confere un sentiment solemn activităților rustice. El vorbește despre primatul impresiei în contemplarea realului. Tablourile sale sunt dominate de personaje monumentale adesea supradimensionate, angajate în diferite munci. Importantă pentru artist este îndeletnicirea ca atare, peisajul oferind mai ales ambiantul acțiunii. Exemple edificatore în acest sens sunt Semănătorul și Culegătoarele de spice, unde bucolicul și idealizarea lipsesc. Domină echilibrul sugerat de ritmurile mișcării, precum și de corelarea figurilor. 

La Corot, lumina are o importanță deosebită, peisajele sale degajă o atmosferă poetică amplificată de folosirea sitelor atmosferice care deși sunt dense păstrează o anumită transparență. Este preocupat de caracterul structiv al tabloului, elementul principal fiind adesea o arcadă sau o ruină, cu funcția de a echilibra planul central. Farmecul tabloului este accentuat de construcția solidă care contribuie la articularea și succesiunea registrelor. Elementele structive, precum și vegetația sunt adumbrite de filtrele ce temperează intensitatea luminii. Influențat de peisajul clasic artistul realizează o sinteză între genul eroic și cel pastoral. Aluziile clasiciste se traduc prin prezența unor personaje mitice cum ar fi nimfele care dansează în pădure. Corot anunță însă impresionismul printr-o paletă luminoasă, acuitatea privirii sale exersate și analiza foarte fină a variațiilor de lumină.

Delacroix

Clasicismul francez era ostil picturii de peisaj, care va cunoaște însă un reviriment grație romanticilor, influențați masiv de peisagiștii englezi. La salonul parizian din 1824, Turner, Bonington și Constable expun pânze ce înregistrează un interes major prin noutatea interpretării. Contactele artistice dintre Franța și Anglia, se accentuează prin Delacroix și Gericault care vizitează Albionul, având prilejul să contemple și alte tablouri. Delacroix repictează Masacrul din Chios, folosind culori mai vii, sub influența directă a lui Constable.
Peisajul romantic exaltă sentimentul omului față de natură, prezentând uneori imagini luxuriante. Nu se reduce la impresia tranzitorie, ci este construit inteligent pentru a evoca o anumită stare de spirit. Dar pictura romantică eliberează sensibilitatea de constrângerile rațiunii, încercând să surprindă și ceea ce trece dincolo de reflectarea rațională. Romanticii ofereau imaginației creatoare un teritoriu privilegiat. Exprimarea afectivă este mai complexă, realul este comutat pe alt plan unde operează fantezia. Trecută prin filtrul senzitiv, realitatea palpabilă este redată printr-o interpretare proprie. Abordarea oarecum metaforică a peisajului nu-i știrbește verosimilitatea, reîmbinarea elementelor fiind un nou procedeu artistic promovat de romantici.
Delacroix are o exprimare tumultuoasă, ce ține de originalitatea voinței sale artistice. În opoziție cu clasicismul, el revine la compoziția deschisă, tributară barochismului. Contactele preromantice și romantice cu Orientul aduc o notă de exotism, ceruri aprinse, soluri toride intens colorate invadează pictura. Tinzând spre instantaneu, temele istorice sunt interpretate într-o manieră în care clarobscurul adică opoziția lumină-umbră dobândește valențe dramatice. Pentru Delacroix sunt decisive călătoriile sale în Maroc, Algeria și Spania, unde execută schițe in aer liber, ce îi deschid noi perspective asupra problemei culorii și reflexelor. El sesizează activitatea acordurilor complementare în aer liber, precum și reacția paletei sub soarele cald al Orientului. Influența lui Delacroix asupra generațiilor de pictori care l-au urmat a fost considerabilă, impresionismul ar fi fost diferit fără „impresiile” sale.

Pontormo si manierismul - Victor Ieronim Stoichita

Cartea, apărută acum mai bine de doua zeci și cinci de ani, exercită încă o mare influență asupra studiului Istoriei de Artă din România, și nu numai. În momentul publicării cărții Pontormo, era încă un ilustru necunoscut, a cărui operă și teribil jurnal nu erau cunoscute publicului larg. Puțin lăsa să se bănuiască pe atunci că acest artist se va transforma în câteva decenii intr-un fel de erou rebel al literaturii despre artă. Autorul propune, mulțumită aparatului iconografic complet, o percepție diferită, mai profundă și mai nuanțată, atat a operei lui Pontormo, cât și a epocii în care ea s-a născut.

"Pictorul dă regula lumii prin privire. Când lucrează, un pictor stă în fața pânzei. Când pânza devine operă, artistul dispare. O disparitie tragică și necesară: în operă. Pe vechiul său loc, suntem noi: un artist, în fața operei, nu are loc niciodată. Apariția operei recurge la dispariția plăsmuitorului. Dispărut el re-apare."

Constable

John Constable a creat o opera vastă care a exercitat o uriașă influență asupra tuturor pictorilor din secolul al XIX-lea, de la Delacroix până la impresioniști. La început peisajele sale sunt influențate de concepțiile lui Lorrain, Rubens și Ruynsdael, dar se desprinde de ei prin abordarea peisajului natal, și a unor situri din Suffolk, Salisbury, etc. Partizan al picturii în aer liber, el contemplă natura ca pe un spectacol. Este atras de fenomenele atmosferice, de vremea rapid schimbătoare, folosind intemperiile ca efecte dramatice. El nu este atât interesat de motiv, cât de atmosfera tabloului.
Artistul consideră natura ca o sursă unică și inepuizabilă de inspirație care nu trebuie copiată, ci interpretată intr-un mod inteligent. A pictat pânze precum Carul cu fân sau Chain Pier, Brighton după schițe realizate la fața locului, notând starea meteorologică și alte detalii. Dar premeditările sale nu influențează spontaneitatea imaginii, stabilind o comunicare organică între artist și privitor. Permițându-și anumite libertăți tehnice Constable nu își finisa tablourile, decât pe cele care îi erau destinate marelui public. Utiliza modulația tonurilor, ocolind astfel gradația prin amalgam de alb sau negru pentru a lumina sau întuneca efectul coloristic. Aspirând spre pictura-senzație el folosea o tușă liberă, o tehnică mai fluidă anunțându-i pe impresioniști. Constable exercită o mare înrâurire asupra lui Delacroix și a Școlii de la Barbizon, în special asupra lui Th. Rousseau, de asemenea marinele sale își găsesc ecouri în impresionism.