Turner

Pentru a înțelege fenomenul gingaș și fabulos care este opera lui Turner trebuie să privim atent pictura sa de peisaj. Deși catalogat ca un pictor romantic, arta sa se află sub semnul triadei care îi va caracteriza pe impresioniști, și anume lumină-apă-ceață. Deasemenea el mai anunță impresionismul și prin suita sa de peisaje acvatice. Natura apare ca o forță dezlănțuită, contemplarea freneziei sale traducându-se prin accente romantice. Imaginile sale sunt emanații ale unei copleșitoare stări sufletești, exprimând agitația naturii: cascade înspumate, viscoliri marine, diluvii, incendii. Limbajul este compus din elemente volatile: abur, fum, încețoșării sugerând vagul. Creator de peisaje romantice, uneori cu efecte fanteziste, Turner, restrânge pe cât posibil registrele precum aerul, pamântul și apa, tinzând spre generalizare a formelor. Acest lucru poate fi exemplificat în capodopera artistului, Rain, Steam and Speed The Great Western Railway unde aproprierea față de abstractul avant la lettre este evidentă. În genere el desființează detaliile, contopindu-le în sinteza imaginii și păstrând intact sentimentul trăirii. Lumina nu este o vibrație a culorii ca atare, ci un element de foc, un foc desprins din soare. Pictura sa este o provocare a realitații, prezentând ceea ce este imaterial, adică fenomene de lumină învăluitoare și de transparență. De altfel temele sale predilecte sunt furtuna pe mare, aurora și crepusculul sau corăbii iluminate de focuri în apus sau răsărit. Paleta lui depășește efectele tradiționale, dezvăluind o imaginație remarcabilă și un vizionarism ce poate sugera aspectele unei forțe elementare.

Petrașcu

Pictura lui Petrașcu te invită la o adâncire, în ea se împletește realul cu irealul și apare magicul. O dramă se petrece în pictura sa, dar nu o dramă în sens figurativ, ci o dramă a esențelor plastice, a contrastelor de culori, a formelor ce se compun din asimetrii în pofida exigentelor de compoziție. Artistul preferă interioarele în care domnește o liniște patriarhală, unghere misterioase, în care lumina care se strecoară dinafară nu se destramă în vibrații, ci se cristalizează. Există în arta sa o gravitate, un simț al plasticului. Chiar părțile mai "colțuroase" conferă picturii sale un caracter straniu și unic în arta noastră. După mine, Petrașcu este artistul cel mai autentic al generației sale.

Pallady - seniorul superb si trist

Arta lui Theodor Pallady a fost comparata de Francisc Sirato cu o simfonie cu triste si profunde armonii in surdina. Peisajele sale tarzii, cele din Paris, care infatiseaza cel mai adesea cheiul si podurile Senei, sunt caracterizate de un rafinament si o subtilitate rar intalnita. Asceza culorii se imbina cu generalizarea suprafetelor, sporind astfel austeritatea cenusiurilor. Artistul renunta la tonurile pure, la elocinta picturala si la impactul luministic. In schimb, pune in loc expresivitatea liniei si monumentalitatea statica, intreaga sa arta aspirand spre o moderna clasicitate.

Dărăscu

Catalogat în pripă drept simplu impresionist, Nicolae Dărăscu adoptă, după lungi experimentări, un stil personal şi original. Faţă de impresionism, autonomia picturii sale, constă, în semnificaţiile profunde pe care încearcă să le imprime reprezentării naturii, prin impactul coloritului său. Însorită și jovială, arta lui exprimă bucuria de a trăi, reflectată în redarea peisajului colorat, a fluxurilor întinderii marine, al molcomelor, înverzitelor dealuri. Acordă o importanţă majoră culorii, fiind preocupat de accentuarea efectelor luministice. Artistul îşi reduce paleta la esenţial: roşu-galben, albastru-verde, urmând ca prin juxtapunerea acestor culori – calde şi reci – să reconstituie, în acorduri simple și vibrante, întreaga armonie cromatică din natură. Panoramele vaste, precum și construcţia planurilor largi, uşor geometrizate, îl aproprie vizibil de Cezanne. Peisajele artistului sunt caracterizate atât printr-un cromatism economic, surdinat, cât și prin grandoarea viziunii obținută printr-o arhitectonică inspirată. Putem afirma ca arta lui Nicolae Dărăscu reprezintă o pasionantă aventură a compoziției și a luminii.

Cézanne

Am să vă mărturisesc că, pentru mine, Paul Cézanne este pictorul prin excelență.

Faptul că el a influențat decisiv arta secolului XX, este incontestabil. Are o evoluție lentă, anevoioasă, caută diverse soluții problemelor de culoare și lumină, până la urmă izbutind. Cézanne modulează culorile calde cu cele reci, căutând să redea prin acest fel senzația de apropriere și de distanțare. Culoarea și lumina se condensează, sunt încorporate pastei. Peisajele sale sunt caracterizate prin grandoare și masivitate, iar reluarea motivelor devine un procedeu stabil. 

Pasiunea mea pentru arta pictorului se poate rezuma la următoarea formulă : Savoir pour mieux sentir, sentir pour mieux savoir.

Obeliscul Carolina

Pentru cei interesați de bogata varietate a monumentelor de artă și arhitectură, din orașul Cluj, vă prezint în continuare așa numitul Obelisc Carolina. Obeliscul, care străjuiește impunător actuala Piaţă a Muzeului, este primul monument laic al Clujului. A fost ridicat în anul 1831, ca amintire a vizitei efectuate de cuplul imperial Francisc I și Carolina Augusta în anul 1817. Inițial, obeliscul a fost amplasat în Piața Mare (actuala Piața Unirii), iar în anul 1898 a fost mutat pe locul actual.

Basoreliefurile monumentului, în stil Biedermayer, sunt opera sculptorului vienez
Joseph Klieber și reprezintă stema orașului, titlurile împăratului Francisc I, precum și momente ale vizitei imperiale: pe latura estică este reprezentată intrarea cuplului imperial în cetate, iar pe latura vestică vizita împărătesei Carolina Augusta la spitalul orașului. Cei patru vulturi și îngerul purtând efigiile într-o cunună de lauri sunt opera meșterilor locali Anton Csürös și Nagy Sámuel. Interesantă este și reprezentarea unei lămpi de iluminat stradal cu ulei, deși acestea au început să apară în Cluj abia pe la 1827. Păstrat într-o stare destul de proastă, (ca majoritatea monumentelor de artă și arhitectură din România) obeliscul ne amintește de o epocă trecută, unde bunul gust și rafinamentul dictau opțiunile patricienilor urbei.

Sorin Ilfoveanu

Simplitatea stilistică, atât de caracteristică picturii lui Sorin Ilfoveanu, se potrivește cu plăcerea desenării simbolurilor unui univers oniric. Artistul recrează în stilul său o lume arhaică prin siluetele negre sau albe, proiectate pe fonduri galbene sau negre, cu unele accente de recuzită în roșu. Liniile sunt spontane, libertatea lor face ca fiecare desen să conțină elemente surprinzătoare, absurde, dar și profund spirituale. Apar serii precum Vânătorii, Saturnaliile, păsările sufletului și diferite ipostaze ale feminității. Sunt puse în scenă rituri vechi, grave: nașterea, botezul, moartea, la toate acestea animalele făcându-și prezența în trup. Lighioanele, aparent domestice, locuiesc în siluetele umane, contopindu-se cu ele. Artistul simplifică esteticul, mergând pe coordonate bidimensionale, lăsând astfel fundalul lipsit de expresivitate.

Fastul blazoanelor nobiliare din Cluj

Deseori ridicăm ochii spre ele, dar rareori ne deranjăm să le acordăm atenția meritată. Nobilii transilvăneni, care își aveau reședința de oraș în Cluj, țineau cu tot dinadinsul să-și etaleze statutul social, atât prin fastul decorării reședintelor, dar și prin aplicarea blazoanelor proprii. Majoritatea blazoanelor nobiliare care mai supraviețuiesc în Cluj, datează de prin secolul al XVIII-lea. Aceste urme de trecut stau singure uitate prin ganguri, dispuse sus pe zidurile fostelor palate, uitându-se suveran la trecători, având în spate conștiina provenienței lor aristocratice, triste amintind de măreția pe care o reprezentau altădată.

10 Mai

"Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei a spus de nenumarate ori ca un popor care nu isi cunoaste trecutul si nu tine seama de el, nu poate avea un prezent demn si perspective de viitor; ca istoria nu trebuie reinventata mereu si mereu dupa bunul plac al unora sau al altora dintre regimurile politice sau dintre istoricii afiliati ideologiilor pentru care trecutul nu este altceva decat instrument propagandistic. 
Dinastia Romana a pus bazele Statului Roman modern si independent, prin Regele Carol I, iar prin Regele Ferdinand si Regina Maria a contribuit la formarea Romaniei Mari.
Indiferent cine se afla oficial la conducerea Statului Roman, Casa Regala continua sa reprezinte o parte a statalitatii Romaniei. Monarhii romani sunt o parte a identitatii nationale, ca simboluri ale Suveranitatii, traditiei, demnitatii si vointei de modernizare. Chiar daca nu este sef al Statului, MS Regele Mihai este capul natiunii romane si chipul cel frumos al acesteia. Este portretul unei Romanii fara regimuri autoritate, fara deceniile de comunism si fara convulsiile provenite din lipsa de repere si valori autentice si durabile.
Fiecare dintre cele cinci generatii ale Familiei Regale a contribuit la dezvoltarea societatii prin actiuni de stat, dar si prin angajamente personale. Departe de a fi o institutie depasita, regalitatea isi dovedeste actualitatea astazi, mai mult ca oricand, in contextul necesitatii existentei in democratie a unor factori de stabilitate si echilibru. Continuitatea in excelenta si devotament definesc Familia Regala a Romaniei."

Sursa : www.familiaregala.ro

Rothko / Giotto

Azi, într-o discuție despre rolul muzeelor și a galeriilor de artă în societatea de azi, o colegă se întâmplă să menționeze expoziția de la Berlin organizată de Staatliche Museen. Discuția se învârtea în jurul conceptului de a oferi o experiență vizuală neprevăzută, șocantă chiar, dar cu profunde semnificații estetice și filosofice. De a pune în relație doua sau trei opere de artă care provin din epoci, medii și curente estetice diferite, dar care au o semnificație spirituală asemănătoare atât pentru autor cât și pentru privitor. Iată textul apărut pe situl muzeului.

"Mark Rothko (1903-1970) was one of the primary representatives of Abstract Expressionism of the New York School of Painting. His Color Field Paintings created from the 1950's on, and for which he is famous, are still celebrated today.

Throughout his life, Rothko dealt with philosophic, aesthetical and historiographical issues, by means of which he constantly redefined and questioned his own position as an artist. His ideas have recently been published in "The Artist's Reality" edited by his son Christopher Rothko, but written in the late 1930s. Rothko's thoughts, published in this text, as well as his later works, reveal his involvement with and examination of early Italian painting, particularly that by Giotto di Bondone (1264-1337). His numerous trips to Italy not only allowed him to admire the works of Giotto in situ, but also made him an enthusiast of Fra Angelico.

Regarding Giotto, Rothko was especially interested in his ability to organize space and action by means of color, exemplifying the concept of painted "tactility": Similarly to Giotto, who succeeded in rendering different materials as well as a whole range of human conditions in a tactile way, Rothko tried to intensify his constellations of colors which were to be experienced by the viewer as figurations of action and emotion. Throughout his life, Rothko insisted that he was not an abstract painter. He controlled the hanging of his works and referred to his paintings as "murals", analogical to the Italian technique of fresco painting.
Rothko's involvement with medieval and Renaissance Italian works is the focus point of this exhibition. Thus, the presentation of his canvas "Reds no. 5" (Staatliche Museen zu Berlin, Nationalgalerie, 1961) alongside Giotto's large-sized "Death of the Virgin" (ca. 1310) and his "Crucifixion" (ca. 1315) is meant to lead the viewer to contemplate the relation between the two artists. The relationship between Renaissance and Modern art established in Rothko's thinking and painting is thus the main subject of the exhibition. At the same time, the exhibition space corresponds and relates to Rothko's artistic conception of space: Rothko imagined chapel-like spaces "in which the traveller or wayfarer could contemplate one detail of a painting hanging in a small room".

In 1957 he wrote: "I am interested only in expressing the basic human emotions - tragedy, ecstasy, doom, and so on […].The people who weep before my pictures are having the same religious experience I had when I painted them."

Sursă: http://www.smb.museum/smb/kalender/details.php?objID=21386?=de&typeId=10

Ultimul carnaval Goya, Sade si lumea rasturnată - Victor Ieronim Stoichita, Anna Maria Coderch

Cartea de față, nu este o carte tocmai ușoară. Ea cere răbdare și multă analiză din partea cititorului. Ultimul carnaval pentru mine, este cel mai electrizant studiu care combină într-un mod cursiv si pertinent domenii precum: istoria artei, istoria mentalitățiilor si a imaginarului, citit pana la acestă dată. Momentul, situat la răspântia dintre secolul XVIII si XIX, este cel asupra căruia se apleacă cei doi istorici ai artei de la Fribourg. Autorii menționează faptul că Ultimul carnaval "nu este o istorie a unei tranziții, ci a imaginarului ce-i aparține. Ea abordează nașterea modernității ca o ultimă tresărire a ceea ce a constituit, sub forma Marii Sărbători, vechiul rit al renașterii timpului, rit ce a atins atunci - în pragul modernității, în jurul anului 1800 - unul dintre momentele sale cele mai dificile, dar prin aceasta și deosebit de semnificative". Artiștii în a căror opera se reflectă cel mai elocvent acest fenomen al carnavalului, sunt Goya și Sade. Astfel "Lumea întoarsa", închisă în albumele de desene ale lui Goya ori în paginile iconoclaste ale marchizului de Sade, nu e una care se lasă ușor descifrată. În opera lui Goya răsturnările lucrurilor sau a stărilor de fapt, caracteristice perioadei de carnaval sunt întâlnite în suita capriciilor, studiile de fizionomii, caricaturi, laviurile din "Oglinda magica", precum și în nenumarate uleiuri si schițe. Deasemenea în textele infamului marchiz de Sade se anunță prăbușirea ierarhiilor conservate timp de optsprezece veacuri prin binomul norma-abatere: "Dacă omul tradițional se mulțumea cu alternanța carnaval/post și reușea să găsească în acest ritm echilibrul existenței sale, la Sade angoasa (...) este constantă, iar Carnavalul devine perpetuu". Lectura cărții se dovedește a fi una savuroasă si intrigantă, plimbând cititorul prin cotloanele unei cutume de mult uitate...cea a carnavalului deschizător de post. Ultimul carnaval este prima carte pe care am citit-o din seria de autor a editurii Humanitas, serie închinată lui Victor Ieronim Stoichita. Cu siguranță nu va fi ultima! 

Ateliere de Artiști din București

Nu de mult am avut ocazia de a răsfoi paginile unor albume dedicate artiștilor bucureșteni contemporani. Cum eram într-o librărie, nu am prea avut timp să zăbovesc asupra conținutului lor. Dar ceea ce m-a atras de la prima vedere a fost bogatul material ilustrativ, ales cu grijă, sugestiv pentru creația artistului respectiv. Doar zilele trecute am avut timp să citesc aceste albume, rămânând oarecum contrariat. Desigur prezentarea grafică este excelentă la fel ca și ilustrațiile, dar ceea ce m-a dezamăgit a fost conținutul textului, care era format exclusiv din citate ale diferiților critici de artă sau oameni de cultură. Astfel niște artiști de primă mână precum: Marius Bunea, Ștefan Câlția, Florin Ciubotaru, Sorin Ilfoveanu și Vladimir Zamfirescu mi se pare că nu au beneficiat de atenția pe care o meritau. Pentru niște albume de popularizare nu se cerea foarte mult, dar cum aceaste două albume sunt coordonate de către un reputat critic de artă...parcă mă așteptam la mai mult. Totuși până la urmă, ca o consolare, cred publicarea acestor albume au au un scop, acela de a face cunoscut marelui public cititor și amator de artă, pe câțiva dintre cei mai importanți artiști contemporani români ai vremii (nu și singurii). Cu toate acestea, pe cei interesati de acest domeniu, al artei contemporane românești, vă invit să va bucurați de imagini și de prea scurtele texte.

Tăcerea zidurilor - Cluj

BBC - Little Dorrit

Spiritul gentil a lui Amy Dorrit (Claire Foy) nu a suferit niciodată de constrângerea sumbră a zidurilor inchisorii Marshalsea unde și-a trăit intreaga viață. În ciuda acestei umbre întunecate care era închisoarea datornicilor, Amy își îngrijește cu dragoste tatăl William Dorrit (Tom Courtenay), cel mai vechi deținut. O posibilă rază de lumină începe să strălucească în viața familiei Dorrit sub forma lui Arthur Clennam (Matthew Macfadyen), care este intrigat de misterul aparut în viața sa după moartea tatălui său — mister care va întreţese soarta familiei sale cu cea a familiei Dorrit. Cercetările inteprinse de Clennam implică cazuri de crimă, averi pierdute și câștigate, implicarea unor personaje atât din înalta societate precum și din plevea ei și lucrul cel mai surprinzător, o poveste de dragoste. Serialul adaptat de Andrew Davies (Bleak House, Pride and Prejudice) și bazat pe romanul lui Charles Dickens, relevă o poveste de o extraordinară sensibilitate și universalitate.

Cimitirul Hajongard din Cluj - Panteonul Transilvaniei

Pentru vizitatorii Clujului, sau pentru locuitorii urbei care niciodată nu au fost interesați să arunce o privire dincolo de porțile cimitirului central ar trebui să știe ca pierd foarte mult dacă ocolesc această destinație. Trecănd peste izul ușor morbid de a vizita un cimitir, odată ce treci dincolo de porți descoperi un întreg univers al artei și culturii transilvănene. Cimitirul Hajongard de pe fosta Uliţă a Măcelarilor, în prezent str. Avram Iancu, este unul din cele mai vechi cimitire din Cluj, înfiinţat în secolul al XVI-lea odată cu devenirea neîncăpătoare a cimitirului care a funcţionat în jurul Bisericii Sf. Mihail din centrul oraşului. Cimitirul se împarte în mai multe sectoare, printre care se numără partea luterană, partea catolică, cea evreiască și mai nou cea ortodoxă. În cimitir își află somnul de veci practic cea mai mare parte a personalităţilor care au marcat viaţa culturală, artistică, politică şi ecleziastică nu numai a Clujului, ci şi a Transilvaniei. Primele monumentele funerare datează din secolul al XVI-lea, dar cele mai multe sunt din secolul al XVIII-lea si al XIX-lea și reflectă stilurile dominante ale epocii Baroc, Neoclasic, Romantic, Neogotic și Eclectic. Cimitirul constituie o mină de aur pentru interesați de artă, istoria artei sau antropologie. Este interesant de observat care era atitudinea oamenilor vremii, în speță a elitei nobiliare, ecleziastice și culturale a vremii față de moarte, sfidându-o parcă prin ridicarea unor monumente de artă care să le reflecte statutul social atât in viață cât și în moarte. Vizitarea cimititului Hajongard constituie pentru oricine o remarcabilă experiență vizuală.

BBC - Cranford

Bun venit în Cranford, circa 1840...un orașel rural tipic englezesc unde eticheta este obligatorie, iar viața este presărată cu o bogată varietate de bârfe. Modernitatea își face simțită prezența neiertătoare prin construirea unei linii de cale ferată, care va trece prin apropierea urbei. Fermecătorii locuitori ai Cranford-ului, printre care se numără Matty Jenkyns (Dame Judi Dench) și sora sa Deborah (Dame Eileen Atkins), precum și Miss Pole (Imelda Staunton), rămân cufundați într-o viață simplă și aducătoare de plăceri, trai care încă mai putea fi găsit în Anglia rurală a acelei vremi. Dar când un tânăr și frumos medic se mută în oraș, practicând tratamente medicale revoluționare, devine deja foarte evident faptul că întreaga lume este într-o rapidă schimbare, așadar și Cranford va trebui să se schimbe cu ea! Bazat pe trei romane ale talentatei scriitoarei Elizabeth Gaskell (Cranford, My Lady Ludlow and Mr. Harrison's Confessions), și având o strălucită distribuție, Cranford respiră viața unui oraș de-a lungul unui an extraordinar.

O schiță a începuturilor peisagisticii românești

La începutul secolului al XIX-lea, în Principate își fac apariția primii pictori de șevalet. Arta din acea perioadă avea încă puternice ecouri păstrate din pictura de icoane, precum și din fresca murală medievală. Dar artiștii încearcă să introducă, chiar dacă adeseori ezitant, elemente laicizante, ce țin de observația realistă și de tratarea veridică, luând ca model arta occidentală. Genul care satisfăcea cel mai bine atât interesul unei clientele elitare dar și preocupările novatoare ale artiștilor, este portretul. Procesul de laicizare a artei românești este accelerat și de contribuția pictorilor străini care vin să lucreze în Principate. Unii dintre ei se stabilesc definitiv aici deschizându-și ateliere, și contribuind la pregătirea tinerilor artiști autohtoni. Această împrejurare explică de altfel pătrunderea influențelor clasiciste și preromantice, îmbinate cu un academism greu de ocolit. Are loc și o primă diversificare a genurilor, fiind abordate compoziția istorică, alegoria, tematica mitologică, pictura de gen cu unele influențe orientale. Natura statică și peisajul, în schimb, sunt abordate mai sporadic.
Începutul peisagisticii românești s-a dezvoltat inițial în varianta vedutismului, primele peisaje fiind vederi citadine sau rurale cu un rol bine definit, și anume acela de document. Printre primii pictori care abordează peisajul-vedută se află Ludovic Stawski, autor al unui tablou ce înfățișează o Vedere a Iașilor la 1841. Imaginea este caracterizată printr-un vedutism descriptiv, fiind surprinse cu o anumită vervă umoristică scene din viața categoriilor sociale care populau orașul. Această primă tentativă de redare a unui peisaj urban, având un caracter preromantic, deci o anumită amploare, a fost urmată și de alte inițiative. Nicolae Theodorescu pictează, cu ambiția doar parțial izbutită a unei structurări perspectivale, o vedută cam schematică, înfățișând o Ceremonie la Mănăstirea Rătești. În schimb, Gheorghe Asachi este autorul unui peisaj de gen, reprezentând Plutași pe râul Bistrița, ce constituie implicit o încercare mai aerată de vedere acvatică.
În timpul șederii sale la București, Miklos Barabas realizează o serie de acvarele care surprind diferite momente din viața trepidantă a capitalei, exemplul său devenind notabil pentru acele vremuri. Dar lucrarea sa cea mai cunoscută este Țărani Sălișteni, unde peisajul constituie un cadru larg dezvoltat, ce nu mai este un element de recuzită, ci un mediu ambiental, la fel de important ca grupul uman din avamplan, pe care aproape îl concurează.
Pictorii revoluționari de la 1848, au contribuit la trasarea coordonatelor cultural-artistice ale momentului. Deși majoritatea temelor abordate de ei sunt dominate de spiritul revoluționar, printre acestea aflându-se portretele conducătorilor revoluției de la 1848, teme alegorice și compoziți istorice, ei abordează de asemenea și peisajul. Constantin David Rosenthal realizează tabloul Scenă la Fântână în care peisajul ocupă locul de pe atunci consacrat de element cadru, lucrarea dovedind printre altele o preocupare specific preromantică. Alt pictor pașoptist care abordează genul este Ion Negulici care a practicat printre altele și acvarela, dar și compoziția cu figuri în peisaj. Lucrarea sa Peisaj din Câmpulung dovedește o reală sensibilitate poetică, deși este neterminată. Totuși, compoziția este coerentă și aerată, respirând o anumită spontaneitate. Nefiind finalizată, lucrarea mai dezvăluie și modul de elaborare al artistului. Coloritul este proaspăt iar interpretarea spațială sugestivă. Albastrul cerului domină zona griurilor calde sau reci, anunțând procesul de atmosferizare. Altă lucrare remarcabilă a artistului este Brussa în noapte, unde el caută să surprindă efectul feericului nocturn. Tot printre pictorii aceastei perioade se remarca Anton Chladek cu un Peisaj de un pitoresc romantic specific momentului, având o respirație largă.
În decenile următoare pictura academistă coexistă cu începuturile picturii moderne de plein-air. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea călătoriile artiștilor români spre Occident se intensifică în paralel cu incursiunile spre exoticul Levant. Se dezvoltă o nouă viziune artistică, subiectele sunt diversificate, iar interpretarea recurgea la procedee noi. Artiștii maturi devin profesori la nou înființatele Școli de Arte Frumoase din Iași și București, unde încearcă să insufle tinerelor generații un nou lumbaj plastic. Operele acestor artiști-dascăli relevă înnoiri tematice, dar și o anumită inovare stilistică. Influențele romantismului diminuează rigoarea academistă. Anii de studiu petrecuți la Viena, Paris, Munchen sau Roma, precum și călătoriile spre Occident, determină încercarea unei adaptări la noile tendințe artistice europene.

Szathmary pictează portrete, dar și peisaje cu personaje specifice ambianței rurale. Temele sale predilecte sunt bâlciurile, horele, scenele de gen, realizând astfel o cronică inedită în epocă. Pictorul se evidențiază ca primul artist-fotograf din cultura românească. De asemenea participă la echipa artiștilor prezenți pe frontul Războiului de Independență din 1877-1878. Era un maestru al acvarelei, de unde și catalogarea sa ca pictor al efemerului. Gheorghe Tăttărescu pictează nu doar peisaje autohtone ca Peștera Dâmbrăvicioara, ci și italiene mai ales romane. Pe lângă o corectă redare a motivului, el surprinde spontan și orele zilei, îndeosebi crepusculare. În creația lui Constantin Lecca, peisajul ocupă doar poziția de element cadru în compoziții istorice precum Uciderea lui Mihai Viteazul, unde cadrul peisagistic natural accentuează avamplanul unde se desfășoară scena tragică. Mișu Popp excelează în folosirea racursiului spațial în peisajele sale, fiind de asemenea preocupat de problemele eclerajului. Alt pictor peisagist este Henric Trenk. Acesta străbate cu asiduitate țara pentru a picta ruine, monumente, scene cu țărani, bâlciuri și hanuri, în lucrări mai curând academiste oarecum lipsite de nerv. Următoarea generație de artiști, dintre care cei mai de seama sunt Aman, Grigorescu și Andreescu, vor racorda arta românească la curentele artei europene, curente stimulate de artiști care puneau peisajul în mijlocul preocupărilor lor.

Începuturile peisagisticii din spațiul românesc, relevă o evoluție organică a apariției picturii de șevalet, astfel trecând din stadiul de vedută la peisajul cadru, se ajunge la abordarea peisajului pur.

Bibliografie orientativa :

1. Drăguț, Vasile, et al. Pictura Românească, Ed. Meridiane, București, 1976.
2. Drăguț, Vasile, Grigorescu, Dan, Florea, Vasile, Mihalache, Marin, Pictura românească în imagini, Ed. Meridiane, București, 1976.
3. Florea, Vasile, Arta Românească modernă și contemporană, Ed. Meridiane, București, 1982.
4. Florea, Vasile, Arta Românească, Ed. Meridiane, București, 1982.
5. Guy Marica, Viorica, Ipostaze ale Picturii moderne, Ed. Meridiane, București, 1985.
6. Guy Marica, Viorica, Țoca, Mircea, Istoria Artei Românești, Secolele XVIII-XIX, Cluj Napoca, 1981.
7. Ionescu, Radu, Despre pictura și sculptura românească, Ed. Maiko, București, 2002.
8. Oprescu, George, Pictura Românescă în secolul al XIX-lea, Ed. Meridiane, București, 1984.
   
   
   
   
   

Spirits of the Dead