Sf Ioan de Nepomuk - Arad

Ecoul lui Andreescu

Ion Andreescu nu este un urmaș propriu-zis a lui Nicolae Grigorescu, ci poate mai mult un emul. Melancolic și introvertit, pe cât era Grigorescu de jovial și expansiv, Andreescu preferă tonurile mai grave. Departe de a evolua într-un registru radios și euforic, sentimentul naturii se regăsește în opera sa într-o zonă de comuniune cu sensurile adânci ale vieții.
După absolvirea Școlii de Belle-Arte din București, unde se interesează de desen și caligrafie, este numit profesor la Buzău. Pentru artist pictura a reprezentat inițial un refugiu față de monotonia vieții de provincie, fiind totodată o salvare a dimensiunilor sale morale și intelectuale.
Vocația sa de pictor își găsește confirmarea în 1873, când într-o expoziție bucureșteană, vede un mare număr de lucrări semnate de Nicolae Grigorescu. De acum înainte, se dedică picturii, lucrând cu tenacitate pentru a-și găsi o cale proprie. Expune pentru prima dată în 1874, la „Expoziția artiștilor în viață” unde natura statică intitulata Coacăze este remarcată. Încurajat de succes, caută noi subiecte în târgurile de la Buzău sau din împrejurimi. Începutul artei sale este văzut de George Oprescu ca fiind greoi și stângaci. Exegetul consideră că desenul este incorect, culorile sunt pământii și fără strălucire, imaginea fiind încărcată de tonuri murdare și opace. Se pierde în detalii inutile, pe care le prezintă în același plan, nefiind încă deprins să aleagă ceea ce este esențial și caracteristic. Pictura sa din perioada de început este dominată de prezenta detaliului, a conturului dur, de linia monotonă, elementele de compoziție fiind aproape lipsite de volum. În ciuda acestor deficiențe, taxate poate prea sever, criticul recunoaște seriozitatea, pasiunea și voința, ce îl vor ghida pe tot parcursul scurtei sale activități artistice. 
Modeste în tematică și colorit, lucrările de început ale artistului mărturisesc încercările de elaborare a unei opere picturale. Natura moartă reprezentată prin flori de câmp sau de grădină, chipuri melancolice de țărănci, îmbrăcate în straie sobre, lipsite de podoabe, i se potrivesc firii sale austere. Andreescu a surprins într-un mod unic imaginea satului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Temele sale predilecte sunt periferiile rurale, cu câteva case răzlețite și târgurile care evocă atmosfera unui univers provincial, reconstituit cu autenticitate. Doar când pictează pădurea, imaginea este mai viguroasă, Andreescu folosind cu sobrietate o gamă mai restrânsă, cu tonuri de verde, brunuri, griuri și albastruri discrete în redarea cerului. Maniera energică de a așterne pasta, aparent lipsită de strălucire, conferă acestei realități o notă gravă de lirism. Intensa trăire a emoției, concentrarea plină de patos calm sunt dublate de o severă eliminare a aspectelor lipsite de semnificație.
Este semnificativ faptul că Andreescu și-l alege ca exemplu pe Grigorescu, întâlnindu-l pe un teren al creației și al receptării. Pictura Maestrului de la Câmpina are un rol însemnat în orientarea artistică a lui Ion Andreescu, dar numai în cadrul unei viziuni globale asemănătoare, originalitatea acestuia afirmându-se prin autonomia simțirii și expresiei.
La sfârșitul anului 1878, când pleacă la Paris, viziunea sa este deja cristalizată. Stilul său se caracterizează prin profunzimea concepției, a puterii de observație, prin austeritatea și melancolia expresiei artistice. Contactul cu pictura franceză adaugă suplețe, spontaneitate și siguranță exprimării, precum și un anume rafinament coloritului. Inițial, frecventează cursurile Academiei Julian, dar la îndemnul lui Grigorescu merge să lucreze la Barbizon. Pictorii realismului francez, care au avut o influență puternică asupra lui Grigorescu, au marcat implicit și optica lui Andreescu. În Franța, artistul rămâne atașat temelor rustice. Căutând să redea atmosfera specifică satului, devine tot mai atent la poezia luminii; obiectele sânt învăluite în razele mai difuze sau mai strălucitoare ale soarelui, care transfigurează de fiecare dată altfel realitatea.
Originalitatea creației lui Andreescu se afirmă încă de la începutul activității sale, când, în ciuda admirației nutrită pentru Grigorescu, evită să devină un discipol al acestuia. Nici întâlnirea cu pictura franceză nu-i modifică coordonatele esențiale ale viziunii, și nu influențează decisiv coerența solidă a dezvoltării sale. Viziunile celor doi pictori se deosebesc prin două opțiuni variabile ale motivelor din sânul naturii, deși o anumită notă emoțională le este comună. Raporturile cromatice sunt mai lapidare la Andreescu, dar și mai nuanțate în combinarea tonurilor închise și deschise. De asemenea, la Andreescu recunoaștem o detaliere mai expresivă a elementului vaporos. În ciuda faptului că operează mai mult prin mase de culoare decât prin contur, Andreescu apare mai curând ca un pictor al formei închise, adică un adept al finisării.
Desele explorări în pădurile și împrejurimile Barbizonului, în frecventa tovărășie a lui Grigorescu, dezvăluie o reacție senzitivă, aproape dramatică în fața naturii. Admirația pentru maiestuoasa vigoare a firii, îl apropie pe Andreescu de Rousseau și de Courbet. În interpretarea pădurii de fagi se simte o energie, care urcă prin trunchiurile masive ale copacilor, travesrsând înaltele frunzișuri. Vegetația monumentală trădează forța ascunsă a naturii. Relieful pensulației menține neștirbită semnificația formei, a cărei densitate este doar rareori atenuată. Lumina este mai puțin nuanțată decât la Grigorescu, de asemenea expansiunea primplanului este progresiv îngustată, Andreescu manifestând interes pentru dubla focalizare a liniilor de fugă ce se intersectează.
Andrescu nu este un entuziast, nici un liric, ci este un meditativ care aprofundează motivele. Deși un plein-air-ist, el nu se mărginește la senzațiile pur vizuale, căutând în natură forțele latente. Grigorescu atrage mai mult prin ambianță, în schimb, Andreescu sugerează puterea creatoare a naturii. În general, la Grigorescu solul e redat prin niște pete și linii, în timp ce la Andreescu pământul e mai gras și mai substanțial. Am putea spune că Grigorescu este pictorul atmosferei, iar Andrescu al pământului.
Andreescu rămâne un izolat, o personalitate unică, copleșitoare, care nu a avut nici discipoli nici imitatori. Arta sa este o îmbinare între elementele caracteristice picturii de la Barbizon și unele influențe impresioniste, fără însă a te afilia totuși acelui curent.
De la sentimentul reculegerii indus de bolțile de frunziș, sprijinite pe trunchiuri masive, la cel al dezolării, surprins în peisajul monoton al Bărăganului, Andreescu ajunge la sugerarea stărilor sufletești pe care i le inspiră peisajele stâncoase, livezile, marginile de sat din Franța, unde spațiul este mai compact decât în aglomerările urbane sau rustice românești.
Artistul dovedește o oarecare independență față de natură, având o remarcabilă putere de sinteză și, mai ales, o anume sobrietate a stilului. Atinge valoriile permanenței, știind să le închege din efemer, ridicând la o funcție spirituală impresiile captate prin mijlocirea senzorialului.
Andreescu se dovedește refractar față de pulverizarea volumelor, urmărind cu o perseverență remarcabilă integritatea vizuală a tabloului, neezitând a-i sacrifica primatul senzației. Fascinația primei impresii se retrage în fața unei atracții stabilizatoare, ce vizează redescoperirea permanenței, în dauna fugitivului.
În colecția Muzeului din Arad se află un singur peisaj de Andreescu. În timp ce Grigorescu manifesta o predilecție evidentă pentru peisagistica șesului și a dealurilor line, Andreescu este în mod prioritar preocupat de tematica pădurii. Și în cazul de față, tabloul înfățișează un desiș silvan, traversat de o cărare strâmtă, care deschide vederea spre primplan.
Reperele perspectivale constă în succesiunea trunchiurilor robuste de copaci, care se afundă progresiv, deasemenea prezența unui tânăr, deplasat în planul secund, spre dreapta, care face pâlnie cu palmele, stârnind ecoul. Raportul proporțional dintre figura umană și monumentalitatea trunchiurilor vegetale este în favoarea celor din urmă. Axele verticale sunt înscrise atât de copacii înalți, cât și de personajul din dreapta. Sensibilă este redarea frunzișurilor transparente, care voalează spațiul pe măsură ce ochiul nostru se îndepărtează de primplan. De asemenea, fin sugerate sunt transparențele vegetale, care filtrează o lumină cvasi argintie. Ferm structurată, imaginea pătrunsă de un sentiment energic al stabilității, nu impietează totuși impresia vaporoasă a înaltelor frunzișuri.
Luminișul de pădure sau un drum printre copaci, constituie teme ce preced călătoria artistului la Paris și mai apoi la Barbizon. În aceste tablouri el redă razele soarelui, care se strecoară printre trunchiurile copacilor, perspectiva depărtărilor, dar mai ales consistența, arborilor, fizionomia lor individuală.
Socotim util să subliniem că noutatea operei lui Andreescu ținea de concepția sa ca om, era de natură spirituală, tradusă prin expresia plastică. Dacă noutatea unui limbaj plastic, clar exprimat, poate fi receptat de public, spiritul unei opere nu poate fi atât de lesne pătruns, concordanța dintre artist și public, pe plan spiritual, stabilindu-se mai greu decât cea de ordin strict vizual. Andreescu nu anunță viitorul, nu deschide drumuri noi, întreaga sa existență fiind doar un scurt intermezzo. Necunoscând nici trecutul, nici viitorul, tot ce-i rămâne era prezentul, în egală măsură al lui și al tuturor contemporanilor săi.
Andreescu, după cum îl intuim, nu era un entuziast. Modest, timid, esenţialmente trist, el nu visează, el se caută. Cu extrem de rare excepții, opera sa este constituită din peisaje de mici dimensiuni, reprezentări ale unei naturi suferinde, cu un pământ ce nu are fertilitatea ogoarelor, ci culoarea unui mormânt proaspăt, cu ceruri pe care furtuna înghite seninul, cu case ce par cufundate și răsărite din pământ, cu orizonturi blocate sau, când sunt largi, cu zarea înnoptată de melancolie.

Realizată în mai puțin de un deceniu, creația sa dezvăluie un spirit meditativ, care aduce o notă de nobilă gravitate în receptarea realității înconjurătoare. Sensibilitatea lui Andreescu se lasă citită într-o gamă cromatică reținută, în densitatea culorilor, în materialitatea densă a formelor transfigurate, în armoniile ce sugerează o veritabilă poezie a melancoliei.

Bibliografie orientativa :

1. Bogdan, Radu, Ion Andreescu, Ed. Meridiane, București, 1969.
2. Deac, Mircea, Impresionismul în pictura românească, Ed. Meridiane, București, 1976.
3. Drăguț, Vasile, et al. Pictura Românească, Ed. Meridiane, București, 1976.
4. Florea, Vasile, Arta Românească, Ed. Meridiane, București, 1982.
5. Guy Marica, Viorica, Ipostaze ale Picturii moderne, Ed. Meridiane, București, 1985.
6. Ionescu, Radu, Despre pictura și sculptura românească, Ed. Maiko, București, 2002.
7. Mereuță, Iulian, Ion Andreescu, Ed. Meridiane, București, 1978.
8. Varga, Vasile, Costescu, Elena, Andreescu, Ed. Meridiane, București, 1978.