O schiță a începuturilor peisagisticii românești

La începutul secolului al XIX-lea, în Principate își fac apariția primii pictori de șevalet. Arta din acea perioadă avea încă puternice ecouri păstrate din pictura de icoane, precum și din fresca murală medievală. Dar artiștii încearcă să introducă, chiar dacă adeseori ezitant, elemente laicizante, ce țin de observația realistă și de tratarea veridică, luând ca model arta occidentală. Genul care satisfăcea cel mai bine atât interesul unei clientele elitare dar și preocupările novatoare ale artiștilor, este portretul. Procesul de laicizare a artei românești este accelerat și de contribuția pictorilor străini care vin să lucreze în Principate. Unii dintre ei se stabilesc definitiv aici deschizându-și ateliere, și contribuind la pregătirea tinerilor artiști autohtoni. Această împrejurare explică de altfel pătrunderea influențelor clasiciste și preromantice, îmbinate cu un academism greu de ocolit. Are loc și o primă diversificare a genurilor, fiind abordate compoziția istorică, alegoria, tematica mitologică, pictura de gen cu unele influențe orientale. Natura statică și peisajul, în schimb, sunt abordate mai sporadic.
Începutul peisagisticii românești s-a dezvoltat inițial în varianta vedutismului, primele peisaje fiind vederi citadine sau rurale cu un rol bine definit, și anume acela de document. Printre primii pictori care abordează peisajul-vedută se află Ludovic Stawski, autor al unui tablou ce înfățișează o Vedere a Iașilor la 1841. Imaginea este caracterizată printr-un vedutism descriptiv, fiind surprinse cu o anumită vervă umoristică scene din viața categoriilor sociale care populau orașul. Această primă tentativă de redare a unui peisaj urban, având un caracter preromantic, deci o anumită amploare, a fost urmată și de alte inițiative. Nicolae Theodorescu pictează, cu ambiția doar parțial izbutită a unei structurări perspectivale, o vedută cam schematică, înfățișând o Ceremonie la Mănăstirea Rătești. În schimb, Gheorghe Asachi este autorul unui peisaj de gen, reprezentând Plutași pe râul Bistrița, ce constituie implicit o încercare mai aerată de vedere acvatică.
În timpul șederii sale la București, Miklos Barabas realizează o serie de acvarele care surprind diferite momente din viața trepidantă a capitalei, exemplul său devenind notabil pentru acele vremuri. Dar lucrarea sa cea mai cunoscută este Țărani Sălișteni, unde peisajul constituie un cadru larg dezvoltat, ce nu mai este un element de recuzită, ci un mediu ambiental, la fel de important ca grupul uman din avamplan, pe care aproape îl concurează.
Pictorii revoluționari de la 1848, au contribuit la trasarea coordonatelor cultural-artistice ale momentului. Deși majoritatea temelor abordate de ei sunt dominate de spiritul revoluționar, printre acestea aflându-se portretele conducătorilor revoluției de la 1848, teme alegorice și compoziți istorice, ei abordează de asemenea și peisajul. Constantin David Rosenthal realizează tabloul Scenă la Fântână în care peisajul ocupă locul de pe atunci consacrat de element cadru, lucrarea dovedind printre altele o preocupare specific preromantică. Alt pictor pașoptist care abordează genul este Ion Negulici care a practicat printre altele și acvarela, dar și compoziția cu figuri în peisaj. Lucrarea sa Peisaj din Câmpulung dovedește o reală sensibilitate poetică, deși este neterminată. Totuși, compoziția este coerentă și aerată, respirând o anumită spontaneitate. Nefiind finalizată, lucrarea mai dezvăluie și modul de elaborare al artistului. Coloritul este proaspăt iar interpretarea spațială sugestivă. Albastrul cerului domină zona griurilor calde sau reci, anunțând procesul de atmosferizare. Altă lucrare remarcabilă a artistului este Brussa în noapte, unde el caută să surprindă efectul feericului nocturn. Tot printre pictorii aceastei perioade se remarca Anton Chladek cu un Peisaj de un pitoresc romantic specific momentului, având o respirație largă.
În decenile următoare pictura academistă coexistă cu începuturile picturii moderne de plein-air. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea călătoriile artiștilor români spre Occident se intensifică în paralel cu incursiunile spre exoticul Levant. Se dezvoltă o nouă viziune artistică, subiectele sunt diversificate, iar interpretarea recurgea la procedee noi. Artiștii maturi devin profesori la nou înființatele Școli de Arte Frumoase din Iași și București, unde încearcă să insufle tinerelor generații un nou lumbaj plastic. Operele acestor artiști-dascăli relevă înnoiri tematice, dar și o anumită inovare stilistică. Influențele romantismului diminuează rigoarea academistă. Anii de studiu petrecuți la Viena, Paris, Munchen sau Roma, precum și călătoriile spre Occident, determină încercarea unei adaptări la noile tendințe artistice europene.

Szathmary pictează portrete, dar și peisaje cu personaje specifice ambianței rurale. Temele sale predilecte sunt bâlciurile, horele, scenele de gen, realizând astfel o cronică inedită în epocă. Pictorul se evidențiază ca primul artist-fotograf din cultura românească. De asemenea participă la echipa artiștilor prezenți pe frontul Războiului de Independență din 1877-1878. Era un maestru al acvarelei, de unde și catalogarea sa ca pictor al efemerului. Gheorghe Tăttărescu pictează nu doar peisaje autohtone ca Peștera Dâmbrăvicioara, ci și italiene mai ales romane. Pe lângă o corectă redare a motivului, el surprinde spontan și orele zilei, îndeosebi crepusculare. În creația lui Constantin Lecca, peisajul ocupă doar poziția de element cadru în compoziții istorice precum Uciderea lui Mihai Viteazul, unde cadrul peisagistic natural accentuează avamplanul unde se desfășoară scena tragică. Mișu Popp excelează în folosirea racursiului spațial în peisajele sale, fiind de asemenea preocupat de problemele eclerajului. Alt pictor peisagist este Henric Trenk. Acesta străbate cu asiduitate țara pentru a picta ruine, monumente, scene cu țărani, bâlciuri și hanuri, în lucrări mai curând academiste oarecum lipsite de nerv. Următoarea generație de artiști, dintre care cei mai de seama sunt Aman, Grigorescu și Andreescu, vor racorda arta românească la curentele artei europene, curente stimulate de artiști care puneau peisajul în mijlocul preocupărilor lor.

Începuturile peisagisticii din spațiul românesc, relevă o evoluție organică a apariției picturii de șevalet, astfel trecând din stadiul de vedută la peisajul cadru, se ajunge la abordarea peisajului pur.

Bibliografie orientativa :

1. Drăguț, Vasile, et al. Pictura Românească, Ed. Meridiane, București, 1976.
2. Drăguț, Vasile, Grigorescu, Dan, Florea, Vasile, Mihalache, Marin, Pictura românească în imagini, Ed. Meridiane, București, 1976.
3. Florea, Vasile, Arta Românească modernă și contemporană, Ed. Meridiane, București, 1982.
4. Florea, Vasile, Arta Românească, Ed. Meridiane, București, 1982.
5. Guy Marica, Viorica, Ipostaze ale Picturii moderne, Ed. Meridiane, București, 1985.
6. Guy Marica, Viorica, Țoca, Mircea, Istoria Artei Românești, Secolele XVIII-XIX, Cluj Napoca, 1981.
7. Ionescu, Radu, Despre pictura și sculptura românească, Ed. Maiko, București, 2002.
8. Oprescu, George, Pictura Românescă în secolul al XIX-lea, Ed. Meridiane, București, 1984.