Theodor Aman - Car cu boi la marginea apei

Acela care sintetizează într-o operă coerentă progresele exprimării artistice acumulate de predecesori săi a fost Theodor Aman. Beneficiind de o mare prestanță socio-culturală, el impune implicit prestigiul profesiei de pictor, reușind să integreze arta românească în circuitul european. Contemporan cu marile evenimente istorice cruciale ale epocii, Aman acordă o mare importanță picturii istorice, conferindu-i acesteia pe o valoare civic-educativă. Astfel prima perioadă a creației lui Aman se caracterizează printr-o largă tratare a compozițiilor istorice, fapt ce îl situează pe artist în rândul marilor tribuni ai timpului său. Era un excelent portretist și un martor fidel al timpului său. Realizează scene de gen, în care surprinde viața înaltei societăți bucureștene, din care și el făcea parte. Pe lângă acestea, scenele orientale, naturile statice precum și peisajele revin constant în creația sa. Devenind stăpân pe o tehnică și pe un stil variabil, Aman oscilează inițial între academism și spiritul romantic. Apoi maturizarea sa se observă în puternicele accente de observație realistă pe care le introduce în arta sa. Abandonarea clarobscurului și implicit luminarea paletei, atestă un spirit receptiv cu moderație la inovațiile introduse de impresionismul francez. Uneori, creația sa nu este perfect omogenă, variind subiectele și tehniciile picturale, explorând o serie de alternative. Personalitate avidă de cunoaștere și de investigări diverse pe plan artistic, el este constant preocupat de perfecționarea sa artistică. Primul său peisaj a fost pictat în perioada uceniciei sale franceze, fiind datat prin 1851, și intitulat Peisaj din sudul Franței. Se dovedește a fi o lucrare remarcabilă, pictorul înfruntând dificultățile unui motiv oarecum restrâns la spații înguste. Structurarea volumelor este susținută de tonurile calme, subtil armonizate cu atmosfera însorită a zonei. Pe atunci pictorul socotea peisajul ca un gen minor, opinie pe care și-o va schimba cu timpul. Totuși el va aborda în continuare pictura de peisaj realizând în 1858 Peisajul cu rațe și La scăldat, parțial schițate în aer liber dar finalizate în atelier. Primul tabloul, realizat în jurul parcului Herăstrău atestă o anumită libertate a penelului și un colorit viu. Aman pictează vederi urbane mai edificatoare, cum ar fi tabloul datat în 1875, Pe o stradă în Câmpulung. Imaginea înfățișează perspectiva unei străzi în plină animație, fundalul fiind dominat de case negustorești și de turnul Bărăției. Figurile care populează tabloul reprezintă deopotrivă doamne elegante, târgoveți, țărani și meșteșugari, evocând astfel lumea pestriță a contrastelor sociale, redată cu perspicacitate și realism. 
Începând cu anii 1863-1864, pictorul își îndreaptă atenția din ce în ce mai mult spre subiectele rurale, inspirate de scenele cu țărani sau cu micii meseriași de la sate sau de la periferia orașelor. Hora de peste Olt, din 1868, sau Hora de la Aninoasa datată mult mai târziu, sunt exemple ilustrative de exuberanță rurală. Influențat și de „Expoziția Amicilor Bellelor Arte” din 1873, unde Grigorescu expune o serie de peisaje pictate în plein-air, relația artistului cu natura devine din ce în ce mai directă, el părăsind de pe acum mult mai des atelierul pentru a picta parțial în aer liber. În scenele sale de gen, peisajul era început în exterior, în timp ce personajele care ocupau de obicei primplanul erau invariabil pictate în atelier. Aman inaugurează astfel seria mare a peisajelor, gest care s-a dovedit crucial pentru creația sa. Semnificativ este și faptul că pictorul își construiește casa prin 1869-1870, înzestrându-o cu o minunată grădină de mare întindere, încărcată cu copaci, arbuști, rondouri de flori și plante decorative. În această grădină el va realiza o serie de tablouri în semi plein-air, evocând lumea mondenă a capitalei care îl frecventa pe artist. Așa se naște tabloul În grădina casei pictorului , imagine însorită și vibrantă, executată într-o factură minuțioasă, artistul acordând o mai mare atenție detaliilor. Aman era preocupat în acestă perioadă de lumina care mângâie straturile de flori, de redarea frăgezimii unei culori precum și de căldura unei nuanțe. El încearcă de asemenea să evite folosirea petelor negre pentru redarea tonurile de umbră. Explorarea fenomenului luministic este mai puțin novatoare la Aman, în ceea ce privește efectul solar. În schimb este important pentru redarea nocturnei (seria petrecerilor din atelier) unde anunță o înclinare impresionistă prin accentele de lumină-umbră obținute prin divizarea tușei și punctăriile de lumină. Atât umbrele în exterior cât și în interior dobândesc transparență, nu mai sunt negre și opace. Tot Aman este și primul pictor român care realizează o marină, Corăbii în portul Constanța. Tabloul denotă o larghețe a tehnicii picturale, tușa fiind mai păstoasă, mai viguroasă. Interesante mai sunt și peisajele care evocă atmosfera cenușie și rece a zilelor de iarnă, Transport de buți iarna (1875), catalogat de artist ca un tablou cu „efecte de iarnă”.  
Carul cu boi la marginea apei face parte din patrimoniul Complexului Muzeal din Arad, fiind datat în anul 1878 . Acest remarcabil tablou, asemenea celorlalte care provin din această perioadă, marchează intenția artistului de a se detașa de pictura de atelier, în favoarea unor probleme ce îl preocupau acum mai intens, în relație cu pictura în plein-air. 
Primplanul imaginii este dominat de registrul acvatic, unde se află un băiat care sondează cu un băț adâncimea vadului. El are menirea de reper ce contribuie la construirea perspectivei. Planul secund reprezintă malul, spațiu în care se înscrie carul cu boi înaintând spre apă.
Direcția oblică a drumului are rolul de a marca efectul ascendent al perspectivei. Carul, care iese dintr-un zăvoi, constituie elementul de greutate al tabloului, centrul gravitațional având rolul de a echilibra imaginea. Registrul median este format din vegetația, care fiind mai densă în partea stângă, descrește proporțional în planurile apropiate și în cele îndepărtate. Există o gradație între copacii mari și cei scunzi, aceștia contribuind deasemenea la accentuarea efectului de adâncime.
Registrele succesive au deopotrivă efectul de a sugera profunzimea, contribuind la arhitectonica tabloului. Ușor ridicat, orizontal dezvăluie cerul de un albastru intens, punctat de albul-cenușiu al norilor plutitori. Paleta tabloului este temperată verdele și albastrul fiind culorile dominante. Lumina este redată prin nuanțări cromatice, sugerând plein-airul. Se simte tratarea grevată de problemele luministice care îl preocupau de pe atunci. 
Tabloul poate fi pus în legătură cu opera lui Nicolae Grigorescu din acea perioadă. După cum am menționat anterior, Aman se inspiră mult din creația grigoresciană, preluând de la acesta tematica rurală, precum și îndemnul de a-și picta peisajele în plein-air. În sprijinul acestei afirmații putem invoca comparația cu o creație de Grigorescu din acea perioadă, anume Car cu boi trecând un vad, aflat în patrimoniul Muzeului Național de Artă din București.
Această operă provine din perioada târzie de creație a pictorului și preia de la Grigorescu direcția perspectivală pe o coordonată principală înclinată spre primplan, cum apare frecvent la maestrul de la Câmpina. În afara analogiei cu subiectul și a înaintării descendente, cele două pânze se deosebesc prin structura pensulației, mai liberă și mai păstoasă la Grigorescu, de asemenea printr-o paletă mai rece la Aman.
Experiența picturii istorice, legată de influența exercitată asupra lui Aman de Salvator Rosa, dezvăluie un efect de atmosferizare sensibilă a cadrului peisagistic. Acesta este mai limpede și mai difuz, ca în Izgonirea turcilor de la Călugăreni din 1872, unde, masa covârșitoare a combatanților este învăluită într-un fel de vârtej. Nu mai puțin relevantă este în acest sens Masacrarea bulgarilor de către turci (1876).
Aman continuă să picteze peisaje, imbunătățindu-și treptat modul lor de realizare. Sub acest raport, creația sa peisagistică atinge un moment de vârf în Peisaj cu case la țară, lucrare luminoasă, animată de culori proaspete, vii, imaginea respirând viață și sentiment. 
Sfâșiat de probleme de conștiiță și de suflet, Aman, cu superbul sentiment al datoriei față de țară și de ai săi, a luptat toată viața pentru un ideal. Pe măsură ce și-a îndeplinit obligațiile de onoare pe care și le impusese încă din anii tinereți, sufletul începe să prevaleze asupra rațiunii. Pictate cu sensibilitatea unei dezlănțuite bucurii, peisajele lui Aman, atât de puțin consemnate, înscriu o pagină importantă în pictura noastră. Având un mod propriu de a picta, el preia doar felul de a privi al înnoitorilor, subiectele lor, dar nu și tehnica acestora. Chiar dacă nu a excelat în redarea peisajului, la fel ca Grigorescu și Andreescu, el deschide un drum, consacră o idee, care va fi fructificată mai târziu. 

Pictorii de la Barbizon

La mijlocul secolului al XIX-lea, micul sat francez Barbizon devine centrul de creație al unui grup de artiști. Reprezentat prin Millet, Rousseau, Diaz de la Peña, Troyon, Daubigny și alți pictori, peisajul francez dobândește o amploare deosebită. Spre deosebire de peisagiști olandezi și englezi, barbizonienii acordă o importanță sporită efectelor legate de intemperii și anotimpuri. Școala de la Barbizon nu se preocupă exclusiv de peisajul pur, ci abordează deopotrivă scene rurale, cu țărani sau cu animale, încadrându-se într-o tematică realist–romantică. În calitate de realiști, ei făceau o referire directă la natură și lucrau chiar în mijlocul ei, dar ca romantici, nu se mulțumeau cu aspectul său intrinsec, ci încercau să-i confere și un ințeles metaforic. Pictorii de la Barbizon interpretau natura reală prin filtrul proprilor stări sufletești, cum procedau și romanticii, de unde expresia consacrată: „paysage etat d’ame”. Astfel Rousseau dramatizează peisajul, la fel ca Diaz sau Troyon, înfățișând ceruri vijelioase, dezvăluind o atmosferă mai mult sau mai puțin agitată. Pictura de la Barbizon, conferă naturii o monumentalitate obținută prin împovărarea norilor, goliciunea stâncilor, grosimea copacilor noduroși, cărora asfințitul le adaugă o notă de patetism. Important pentru grup era redarea intensității luministice, variabilă după sezon, oră și poziție. De asemenea, uneori ei sacrificau detaliile mărunte pentru o mai sugestivă redare a ansamblului, încercând sa capteze esențialul. Contemplau atent variațiile naturii, încercând să recreeze atmosfera anotimpurilor și să capteze specificul intemperiilor.

Rousseau interpretează monumentalitatea peisajului cu o anumită moderație, ce conferă pânzelor sale un echilibru solid. El construia atent arhitectonica peisajului și nu recurgea decât rareori la pictura alla prima. Caracteristice îi sunt: o anumită sobrietate, arhitectonica imaginii precum și coloritul sobru. Picturile sale au aproape întotdeauna un caracter grav, un aer de melancolie care transpare discret. Abia mai târziu, în deceniul cinci din secolul al XIX-lea, Rousseau descoperă și introduce în paleta sa tonurile pure, nemixturate ce îi luminează tablourile.

Daubigny era un împătimit al apei, crochiurile sale relevă interesul pentru reflexele acvatice, pentru jocurile de lumină ale undei. Picturile marine transformă și modifică tehnica ce devine astfel mai liberă, mai spontană. La Daubigny atmosfera este calmă, după-amiezile sunt însorite, odihnitoare. Sub influența lui Courbet, pata de culoare se aplică direct pe pânză, pensulația viguroasă devenind strălucitoare. Tablourile lui Diaz de la Peña au un caracter mai apropiat de romantism, diferențiindu-se de realismul confraților săi prin faptul ca introduce o gamă de personaje reale sau fantastice. Stilul său posedă un farmec aparte, care reiese din felul în care distribuie lumina, precum și din prospețimea tonurilor. Culoarea vibrează datorită jocului ingenios al luminii, captată pe pânza tabloului. 

Corot și Millet sunt adesea asociați grupului de la Barbizon, dar de fapt abordarea poetică a lui Corot precum și viziunea dramatizată a lui Millet îi distanțează de grup, individualizându-i. Millet căuta să redea în tablourile sale acordul organic dintre țăran și pământul pe care acesta îl muncește, cautând să confere un sentiment solemn activităților rustice. El vorbește despre primatul impresiei în contemplarea realului. Tablourile sale sunt dominate de personaje monumentale adesea supradimensionate, angajate în diferite munci. Importantă pentru artist este îndeletnicirea ca atare, peisajul oferind mai ales ambiantul acțiunii. Exemple edificatore în acest sens sunt Semănătorul și Culegătoarele de spice, unde bucolicul și idealizarea lipsesc. Domină echilibrul sugerat de ritmurile mișcării, precum și de corelarea figurilor. 

La Corot, lumina are o importanță deosebită, peisajele sale degajă o atmosferă poetică amplificată de folosirea sitelor atmosferice care deși sunt dense păstrează o anumită transparență. Este preocupat de caracterul structiv al tabloului, elementul principal fiind adesea o arcadă sau o ruină, cu funcția de a echilibra planul central. Farmecul tabloului este accentuat de construcția solidă care contribuie la articularea și succesiunea registrelor. Elementele structive, precum și vegetația sunt adumbrite de filtrele ce temperează intensitatea luminii. Influențat de peisajul clasic artistul realizează o sinteză între genul eroic și cel pastoral. Aluziile clasiciste se traduc prin prezența unor personaje mitice cum ar fi nimfele care dansează în pădure. Corot anunță însă impresionismul printr-o paletă luminoasă, acuitatea privirii sale exersate și analiza foarte fină a variațiilor de lumină.

Delacroix

Clasicismul francez era ostil picturii de peisaj, care va cunoaște însă un reviriment grație romanticilor, influențați masiv de peisagiștii englezi. La salonul parizian din 1824, Turner, Bonington și Constable expun pânze ce înregistrează un interes major prin noutatea interpretării. Contactele artistice dintre Franța și Anglia, se accentuează prin Delacroix și Gericault care vizitează Albionul, având prilejul să contemple și alte tablouri. Delacroix repictează Masacrul din Chios, folosind culori mai vii, sub influența directă a lui Constable.
Peisajul romantic exaltă sentimentul omului față de natură, prezentând uneori imagini luxuriante. Nu se reduce la impresia tranzitorie, ci este construit inteligent pentru a evoca o anumită stare de spirit. Dar pictura romantică eliberează sensibilitatea de constrângerile rațiunii, încercând să surprindă și ceea ce trece dincolo de reflectarea rațională. Romanticii ofereau imaginației creatoare un teritoriu privilegiat. Exprimarea afectivă este mai complexă, realul este comutat pe alt plan unde operează fantezia. Trecută prin filtrul senzitiv, realitatea palpabilă este redată printr-o interpretare proprie. Abordarea oarecum metaforică a peisajului nu-i știrbește verosimilitatea, reîmbinarea elementelor fiind un nou procedeu artistic promovat de romantici.
Delacroix are o exprimare tumultuoasă, ce ține de originalitatea voinței sale artistice. În opoziție cu clasicismul, el revine la compoziția deschisă, tributară barochismului. Contactele preromantice și romantice cu Orientul aduc o notă de exotism, ceruri aprinse, soluri toride intens colorate invadează pictura. Tinzând spre instantaneu, temele istorice sunt interpretate într-o manieră în care clarobscurul adică opoziția lumină-umbră dobândește valențe dramatice. Pentru Delacroix sunt decisive călătoriile sale în Maroc, Algeria și Spania, unde execută schițe in aer liber, ce îi deschid noi perspective asupra problemei culorii și reflexelor. El sesizează activitatea acordurilor complementare în aer liber, precum și reacția paletei sub soarele cald al Orientului. Influența lui Delacroix asupra generațiilor de pictori care l-au urmat a fost considerabilă, impresionismul ar fi fost diferit fără „impresiile” sale.

Constable

John Constable a creat o opera vastă care a exercitat o uriașă influență asupra tuturor pictorilor din secolul al XIX-lea, de la Delacroix până la impresioniști. La început peisajele sale sunt influențate de concepțiile lui Lorrain, Rubens și Ruynsdael, dar se desprinde de ei prin abordarea peisajului natal, și a unor situri din Suffolk, Salisbury, etc. Partizan al picturii în aer liber, el contemplă natura ca pe un spectacol. Este atras de fenomenele atmosferice, de vremea rapid schimbătoare, folosind intemperiile ca efecte dramatice. El nu este atât interesat de motiv, cât de atmosfera tabloului.
Artistul consideră natura ca o sursă unică și inepuizabilă de inspirație care nu trebuie copiată, ci interpretată intr-un mod inteligent. A pictat pânze precum Carul cu fân sau Chain Pier, Brighton după schițe realizate la fața locului, notând starea meteorologică și alte detalii. Dar premeditările sale nu influențează spontaneitatea imaginii, stabilind o comunicare organică între artist și privitor. Permițându-și anumite libertăți tehnice Constable nu își finisa tablourile, decât pe cele care îi erau destinate marelui public. Utiliza modulația tonurilor, ocolind astfel gradația prin amalgam de alb sau negru pentru a lumina sau întuneca efectul coloristic. Aspirând spre pictura-senzație el folosea o tușă liberă, o tehnică mai fluidă anunțându-i pe impresioniști. Constable exercită o mare înrâurire asupra lui Delacroix și a Școlii de la Barbizon, în special asupra lui Th. Rousseau, de asemenea marinele sale își găsesc ecouri în impresionism.

Turner

Pentru a înțelege fenomenul gingaș și fabulos care este opera lui Turner trebuie să privim atent pictura sa de peisaj. Deși catalogat ca un pictor romantic, arta sa se află sub semnul triadei care îi va caracteriza pe impresioniști, și anume lumină-apă-ceață. Deasemenea el mai anunță impresionismul și prin suita sa de peisaje acvatice. Natura apare ca o forță dezlănțuită, contemplarea freneziei sale traducându-se prin accente romantice. Imaginile sale sunt emanații ale unei copleșitoare stări sufletești, exprimând agitația naturii: cascade înspumate, viscoliri marine, diluvii, incendii. Limbajul este compus din elemente volatile: abur, fum, încețoșării sugerând vagul. Creator de peisaje romantice, uneori cu efecte fanteziste, Turner, restrânge pe cât posibil registrele precum aerul, pamântul și apa, tinzând spre generalizare a formelor. Acest lucru poate fi exemplificat în capodopera artistului, Rain, Steam and Speed The Great Western Railway unde aproprierea față de abstractul avant la lettre este evidentă. În genere el desființează detaliile, contopindu-le în sinteza imaginii și păstrând intact sentimentul trăirii. Lumina nu este o vibrație a culorii ca atare, ci un element de foc, un foc desprins din soare. Pictura sa este o provocare a realitații, prezentând ceea ce este imaterial, adică fenomene de lumină învăluitoare și de transparență. De altfel temele sale predilecte sunt furtuna pe mare, aurora și crepusculul sau corăbii iluminate de focuri în apus sau răsărit. Paleta lui depășește efectele tradiționale, dezvăluind o imaginație remarcabilă și un vizionarism ce poate sugera aspectele unei forțe elementare.

Petrașcu

Pictura lui Petrașcu te invită la o adâncire, în ea se împletește realul cu irealul și apare magicul. O dramă se petrece în pictura sa, dar nu o dramă în sens figurativ, ci o dramă a esențelor plastice, a contrastelor de culori, a formelor ce se compun din asimetrii în pofida exigentelor de compoziție. Artistul preferă interioarele în care domnește o liniște patriarhală, unghere misterioase, în care lumina care se strecoară dinafară nu se destramă în vibrații, ci se cristalizează. Există în arta sa o gravitate, un simț al plasticului. Chiar părțile mai "colțuroase" conferă picturii sale un caracter straniu și unic în arta noastră. După mine, Petrașcu este artistul cel mai autentic al generației sale.

Pallady - seniorul superb si trist

Arta lui Theodor Pallady a fost comparata de Francisc Sirato cu o simfonie cu triste si profunde armonii in surdina. Peisajele sale tarzii, cele din Paris, care infatiseaza cel mai adesea cheiul si podurile Senei, sunt caracterizate de un rafinament si o subtilitate rar intalnita. Asceza culorii se imbina cu generalizarea suprafetelor, sporind astfel austeritatea cenusiurilor. Artistul renunta la tonurile pure, la elocinta picturala si la impactul luministic. In schimb, pune in loc expresivitatea liniei si monumentalitatea statica, intreaga sa arta aspirand spre o moderna clasicitate.

Dărăscu

Catalogat în pripă drept simplu impresionist, Nicolae Dărăscu adoptă, după lungi experimentări, un stil personal şi original. Faţă de impresionism, autonomia picturii sale, constă, în semnificaţiile profunde pe care încearcă să le imprime reprezentării naturii, prin impactul coloritului său. Însorită și jovială, arta lui exprimă bucuria de a trăi, reflectată în redarea peisajului colorat, a fluxurilor întinderii marine, al molcomelor, înverzitelor dealuri. Acordă o importanţă majoră culorii, fiind preocupat de accentuarea efectelor luministice. Artistul îşi reduce paleta la esenţial: roşu-galben, albastru-verde, urmând ca prin juxtapunerea acestor culori – calde şi reci – să reconstituie, în acorduri simple și vibrante, întreaga armonie cromatică din natură. Panoramele vaste, precum și construcţia planurilor largi, uşor geometrizate, îl aproprie vizibil de Cezanne. Peisajele artistului sunt caracterizate atât printr-un cromatism economic, surdinat, cât și prin grandoarea viziunii obținută printr-o arhitectonică inspirată. Putem afirma ca arta lui Nicolae Dărăscu reprezintă o pasionantă aventură a compoziției și a luminii.

Cézanne

Am să vă mărturisesc că, pentru mine, Paul Cézanne este pictorul prin excelență.

Faptul că el a influențat decisiv arta secolului XX, este incontestabil. Are o evoluție lentă, anevoioasă, caută diverse soluții problemelor de culoare și lumină, până la urmă izbutind. Cézanne modulează culorile calde cu cele reci, căutând să redea prin acest fel senzația de apropriere și de distanțare. Culoarea și lumina se condensează, sunt încorporate pastei. Peisajele sale sunt caracterizate prin grandoare și masivitate, iar reluarea motivelor devine un procedeu stabil. 

Pasiunea mea pentru arta pictorului se poate rezuma la următoarea formulă : Savoir pour mieux sentir, sentir pour mieux savoir.